Predica PF Daniel – (Umblarea pe mare – Potolirea furtunii)

Share Button

iisus_cu_petru_pe_mare

În vremea aceea Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce va da drumul mulţimilor. Iar El, dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi. Și făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era deja în mijlocul mării, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă, şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi. Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino! Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă și a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi i-a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului. (Matei 14, 22-34)

***

Sfanta Evanghelie din Duminica a IX-a dupa Rusalii contine o multime de invataturi duhovnicesti, folositoare mantuirii noastre si intelegerii tainei Sfintei Biserici in care este prezent Hristos si pe care Hristos o conduce. In primul rand, Evanghelia ne arata ca, dupa ce in mod minunat a saturat mii de oameni cu cinci paini si doi pesti, Hristos Domnul Se retrage in munte, in singuratate, ca sa Se roage. De ce? Ca sa ne invete sa multumim lui Dumnezeu pentru orice realizare sau izbanda din viata noastra. De ce Se roaga in singuratate? Pentru a nu fi laudat de multimile pe care le-a saturat prin inmultirea painilor si a pestilor. Dar si pentru a Se concentra deplin in rugaciunea catre Dumnezeu-Tatal. Cand Iisus Se roaga in singuratate, inima Sa se umple de harul iubirii milostive a Tatalui ceresc, pe care o impartaseste apoi multimilor.

***

Orice realizare buna trebuie atribuita lui Dumnezeu
Prin aceasta invatam ca dupa un mare succes, dupa o mare realizare, nu trebuie sa cautam lauda sau aprecieri de la oameni, ci in liniste, in adancul inimii noastre si in detasare de slava care vine de la oameni, sa dam slava lui Dumnezeu pentru ajutorul primit de la El si sa-I cerem ca harul Lui sa umple sufletul nostru pentru a nu merge cu suflet gol in fata multimilor. Mantuitorul nu face minuni ca sa impresioneze pe oameni sau ca sa fie laudat de ei, ci savarseste minuni pentru ca Ii este mila de popor. Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca minunile lui Hristos sunt patimite, iar patimile Lui sunt minunate. Adica minunile Lui sunt pline de compasiune, de iubire milostiva fata de cei aflati in suferinta, de saraci, de bolnavi, de flamanzi, de fiecare om in care demnitatea umana este neglijata sau umilita. Pe de alta parte, patimile sau patimirile Lui sunt minunate deoarece sunt mai presus de intelegerea oamenilor: Cel ce sufera ca Om este Dumnezeu-Creatorul; Cel nemuritor Se face muritor, pentru a birui moartea din interiorul ei si a darui lumii viata vesnica .Asadar, Mantuitorul Iisus Se retrage in singuratate, dar nu pentru ca singuratatea sau izolarea ar avea un sens in ea insasi, ci pentru a umple singuratatea persoanei umane cu prezenta iubirii lui Dumnezeu, care se cere si se primeste prin rugaciune staruitoare. Iisus Se retrage in munte nu ca sa Se izoleze, ci ca sa intensifice legatura Sa ca Om cu Dumnezeu-Tatal, aceasta fiind temelia vietii adevarate. Astfel, singuratatea omului se transforma in comuniune a omului cu Dumnezeu. Omul care se roaga, chiar daca traieste izolat in pustie, nu este singur, ci impreuna cu Dumnezeu. Omul rugator, chiar daca se afla in singuratate, nu este insingurat. Insa cel care nu se mai roaga lui Dumnezeu, adica nu mai vorbeste cu Dumnezeu, chiar daca se afla in mijlocul multimilor, devine un insingurat duhovniceste. In acest sens, un filosof existentialist din secolul al XX-lea numea civilizatia contemporana individualista ‘multimea insingurata‘. Intr-adevar, unii oameni nu mai comunica intre ei, intrucat nu mai comunica intens cu Dumnezeu. Aceasta insingurare in autosuficienta inseamna de fapt o traire a existentei ca vid de comuniune. Rugandu-Se lui Dumnezeu, Mantuitorul Iisus Hristos, ca Om, ne arata ca puterea iubirii Sale milostive de-a aduna, lumina, vindeca si satura multimile vine din legatura Sa intima cu Dumnezeu, din smerita si sfanta rugaciune catre Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este in Sine insusi comunicare si comuniune de viata si iubire eterna, este Sfanta Treime.Prin retragerea in munte, ca sa Se roage, Mantuitorul Iisus Hristos ne arata ca muntele este un loc de inaltare duhovniceasca, intrucat ne indeamna sa-L cautam pe Dumnezeu-Creatorul, privind prin si dincolo de frumusetile si maretia lumii create de El. De aceea, si biserica, lacas de inchinare, este construita, de obicei, pe o colina sau pe un loc mai inalt, care ne cheama la urcus duhovnicesc, la ridicare din grijile pamantesti si cautare a vietii ceresti.
‘Examenul’ duhovnicesc al ucenicilor – lupta cu incercarile grele
Sfanta Evanghelie precizeaza ca Mantuitorul Iisus Hristos, inainte de a Se retrage in singuratate, in munte, pentru a Se ruga, ‘i-a silit pe ucenici sa intre in corabie si sa treaca de cealalta parte a marii, pe celalalt tarm‘ (Mt. 14, 22), adica Iisus i-a indemnat staruitor pe ucenici sa traverseze marea. De ce Hristos Domnul i-a trimis pe ei sa inainteze pe mare, in timp ce El a ramas pe munte? Pentru ca Invatatorul duhovnicesc al ucenicilor Sai voia sa ii invete pe acestia sa se lupte si singuri, nu doar sa primeasca totul de-a gata, fara nici o lupta. El voia sa-i invete pe ucenici sa treaca prin incercari, prin ispite, prin situatii potrivnice, pentru ca ei sa inteleaga mai bine binecuvantarea ajutorului dumnezeiesc in viata lor. In acest sens, Evanghelia mentioneaza ca vantul le era potrivnic ucenicilor din corabie si valurile invaluisera corabia (cf. Mt. 14, 24), ei aflandu-se astfel in primejdie. Foarte adesea, cat timp Dumnezeu ne daruieste sanatate si putere, noi ne obisnuim doar sa primim. Insa vin si vremuri de incercare, cand ne simtim oarecum parasiti. Atunci ne intrebam: Unde este Dumnezeu? Nu vede El necazul meu, nu vede El suferinta sau neputinta mea, nu vede El stramtorarea mea? Ne punem astfel de intrebari mai ales cand suntem involburati de ispite si necazuri, de boli care par incurabile, de primejdii care navalesc asupra noastra pe neasteptate. Adesea, viata oamenilor incercati de necazuri este asemanatoare cu trairea momentului de panica, de dezorientare si de descurajare a ucenicilor lui Iisus aflati in corabia cuprinsa de valurile marii si izbita de vantul potrivnic, in timp de noapte. Invatatorul Iisus Hristos ii lasa pe ucenicii Sai singuri pe timp de noapte sa se lupte cu furtuna, cu valurile mari si cu vantul potrivnic pentru a intelege ca ei nu pot conta doar pe forta proprie, desi erau pescari cu experienta pe mare. Totusi, fiind cunoscator al sufletelor, Domnul Iisus Hristos stia si care este masura incercarii, pana cand puteau ucenicii sa fie lasati singuri si cand trebuia ca El sa vina spre ei, ca sa-i ajute. Evanghelia ne spune ca ‘la a patra straja din noapte‘ (Mt. 14, 25), adica in intervalul de timp care incepe la ceasul al treilea dupa miezul noptii si se continua pana la rasaritul soarelui, Mantuitorul mergea pe mare spre corabia ucenicilor, aflata in primejdie din cauza valurilor ridicate de furtuna. Aceasta venire a lui Iisus catre ucenici la straja a patra din noapte, cand intunericul noptii inca nu fusese biruit de lumina soarelui, arata ca El a gandit momentul respectiv. De ce Iisus venea spre ucenici umbland pe mare ca pe uscat? Ca sa le arate ca El stapaneste peste ape si peste uscat. El a facut cerul si pamantul, marea si uscatul. Cand voieste, El umbla pe mare ca pe uscat, fiind deasupra tuturor stihiilor din lumea aceasta, liber de determinismele materiei(greutatea, opacitatea, rigiditatea, lichiditatea si limitarea sau finitudinea). La inceput, ucenicii, plini de teama din pricina zbuciumului marii, in timp de noapte, nu L-au recunoscut pe Iisus imediat si, crezand ca este o naluca sau o fantoma care vine spre ei, au strigat de frica. La teama lor de a nu se scufunda in mare din cauza furtunii, s-a mai adaugat si frica de o putere necunoscuta, cu silueta de om, care vine spre ei, umbland pe apa ca pe uscat. Insa Mantuitorul, umbland pe apa si venind spre ei, le-a zis: ‘Indrazniti! Eu sunt, nu va temeti! ‘ (Mt. 14, 27). Iar cand ucenicii lui Iisus L-au recunoscut dupa voce, fara sa-L vada clar la fata, Sfantul Petru a zis: ‘Doamne, daca esti Tu, porunceste sa vin pe apa la Tine! ‘ (Mt. 14, 28). Prin aceste cuvinte Sfantul Petru marturiseste, de fapt, ca Iisus este Domn sau Stapan peste stihiile naturii, si crede ca la porunca lui Iisus poate si el sa umble pe apa, asa cum umbla Iisus. De aceea, Mantuitorul i-a zis lui Petru: ‘Vino! ‘ (Mt. 14, 29).
Gestul Sfantului Petru este izvorat din recunostinta fata de Iisus si din dorinta intampinarii Lui
Cea dintai intrebare pe care ne-o putem pune in acest context este urmatoarea: de ce Sfantul Petru a dorit sa coboare din corabie si sa mearga pe apa, si de ce Iisus i-a permis acest lucru neobisnuit si chiar primejdios pentru elDaca ar fi avut doar prudenta, nu si credinta, Sfantul Petru nu ar fi coborat din corabie, pe apa, in mijlocul furtunii, si nici Mantuitorul nu i-ar fi spus: ‘Vino!’, ci: ‘Stai in corabie, ca o sa vin Eu la voi!’ Se intelege deci ca Sfantul Petru a dorit sa coboare din corabie si sa mearga pe apa, nu dintr-o simpla curiozitate egoista, ci pentru ca el voia sa-I arate recunostinta lui Iisus si dorea sa-L intampine. Dupa cum o persoana umana este intampinata inainte de a intra in casa de cel care iese din casa si face cativa pasi spre persoana care vine in casa, pentru a arata astfel bucuria de a o primi, tot asa si Sfantul Apostol Petru era bucuros si recunoscator ca Iisus venea spre ucenicii Sai, ca sa ii salveze. Insa, desi era bine intentionat, totusi Sfantul Petru nu coboara din corabie decat la porunca sau cu binecuvantareaMantuitorului Iisus Hristos. De aceea a zis: ‘Doamne, daca esti Tu, porunceste-mi ca sa vin la Tine pe apa‘ (Mt. 14, 28). Astfel, Sfantul Petru arata smerenia si ascultarea sa fata de Hristos Domnul.
Credinta ferma in Hristos invinge greutatea incercarilor
Dupa ce Iisus i-a zis lui Petru: ‘Vino‘, acesta a inceput sa mearga pe apa spre Iisus. Cat timp Sfantul Petru privea numai spre Iisus, el mergea pe apa ca si Iisus. Cand insa Sfantul Petru s-a uitat spre vant si s-a temut, atunci a inceput sa se indoiasca in sinea lui si sa se scufunde in apa. Evanghelia spune: ‘vazand vantul tare, Petru s-a temut si a inceput sa se scufunde, si atunci a strigat: Doamne, scapa-ma! ‘ (Mt. 14, 30). Evanghelia nu spune ‘simtind Petru ca vantul este tare’, ci ‘vazand vantul tare’, ceea ce inseamna ca la un moment dat Sfantul Petru nu se mai uita spre Iisus Hristos Dumnezeu, ci privea spre vant, spre stihiile schimbatoare ale lumii materiale. Asadar, Petru a inceput sa se scufunde in apa cand a slabit credinta sa ca legatura vie cu Iisus, ca relatie spirituala de comuniune cu Persoana divina superioara realitatilor pamantesti. Cu alte cuvinte, Evanghelia ne arata ca, atat timp cat credinta noastra ramane relatie vie si neclintita cu Hristos-Dumnezeu, putem fi salvati tocmai pentru ca El ne ajuta sa nu ne inrobim stihiilor lumii materiale, nici sa nu ne pierdem cu firea in furtuna incercarilor. Cand insa credinta sau iubirea noastra fata de Hristos slabeste si incepem sa ne infricosam de puterile intunecate ale lumii acesteia mai mult decat Il iubim pe Dumnezeu, atunci incepem sa ne scufundam in disperare si teama.Iisus l-a mustrat pe Petru, deoarece el a slabit in credinta si s-a indoit in sinea lui, fiind preocupat mai mult de puterea ‘vantului tare‘ decat de inaintarea sa catre Hristos Cel Atotputernic, neclintit de vant si de valuri. Evanghelia zice: ‘Iisus, intinzandu-i grabnic mana, l-a apucat si i-a zis: Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?‘ (Mt. 14, 31). Mustrarea adresata de Iisus lui Petru a fost una parinteasca si prieteneasca, deoarece Iisus nu i-a zis lui Petru ‘necredinciosule’, Petru fiind totusi credincios, ci i-a zis ‘putin credinciosule‘, adica: ‘om a carui credinta s-a imputinat‘. Evanghelia ne spune in final ca, dupa ce Mantuitorul a intrat in corabie, s-a potolit furtuna, iar ucenicii s-au inchinat lui Iisus, zicand: ‘Cu adevarat Tu esti Fiul lui Dumnezeu! ‘ (Mt. 14, 33). Insa Iisus potoleste furtuna si salveaza corabia pentru ca este Dumnezeu Atotputernic si Atotmilostiv. Vedem, asadar, ca dupa ce au trecut prin incercarea grea a furtunii pe mare datorita ajutorului lui Iisus, ucenicii Lui s-au intarit in credinta si evlavie fata de El, s-au inchinat Lui si au marturisit dumnezeirea Lui.Corabia pe mare – imaginea Bisericii in lumeEvanghelia de astazi este plina de intelesuri, intrucat ea priveste nu numai pe Petru si pe ceilalti ucenici din corabia aflata in primejdie de scufundare, ci Biserica intreaga si pe fiecare crestin aparteCorabia reprezinta Biserica incercata de valurile sau furtunile istoriei, de persecutii, de erezii, de forte intunecate potrivnice. Vantul care este potrivnic corabiei reprezinta vremurile sau situatiile in care Biserica intalneste ostilitate si respingere in lucrarea ei misionara de-a trece pe oameni de la viata pamanteasca efemera la viata cereasca eterna, intr-o lume involburata de patimi egoiste individuale si colective. De altfel, in cartea ‘Constitutiile Apostolice‘ din secolul al IV-lea se spune ca biserica locas de cult trebuie construita in forma de corabie sau nava, aratand astfel legatura dintre prezenta lui Hristos in corabie si prezenta Sa in Biserica.Totodata aceasta Evanghelie ne arata si cum trebuie sa lupte sufletul crestin in vreme de incercareUnii Sfinti Parinti au inteles corabia ca fiind si imaginea sufletului omului credincios in lupta sa cu patimile tulburatoare. In acest sens, cand Mantuitorul Iisus Hristos vine cu harul Sau in sufletul omului tulburat de ispite, asa cum a intrat in corabia aflata in primejdie si a potolit furtuna, se potoleste furtuna gandurilor rele, a simtirilor pacatoase, a ispitelor, a necazurilor si a suferintelor care tulbura pe om. Cand Il chemam pe Hristos in rugaciune, zicand: ‘Doamne, mantuieste-ne! Doamne, scapa-ne!‘, atunci El ne raspunde cu ajutorul Lui. De aceea, Evanghelia citita astazi este o Evanghelie a incurajarii si a sperantei, o Evanghelie a luptei si a biruintei. Ea ne arata, de fapt, ca biruinta asupra relelor nu se datoreaza fortelor noastre proprii, ci in primul rand ajutorului dumnezeiesc. Oricat de iscusiti, de profesionisti si de experimentati pescari si corabieri ar fi fost ucenicii lui Iisus, oricat de buni inotatori ar fi fost, nu s-ar fi putut salva pe ei insisi prin propriile lor forte, fara ajutorul lui Hristos. In mod asemanator, oricat de multi si iscusiti pastori ar avea Biserica, oricat de buni predicatori, oricat de evlaviosi slujitori, oricat de priceputi administratori si oricat de zelosi misionari s-ar osteni in Biserica, nu pot ei singuri salva Biserica lui Hristos in lupta ei cu pacatul si cu duhurile rele, cu furtunile persecutiilor si ale provocarilor, ci numai cu ajutorul lui Hristos, Care are grija de Biserica Sa, de ucenicii Sai, cand este chemat de acestia in mijlocul marii involburate a istoriei si in noaptea vremurilor potrivnice luminii spirituale a Evangheliei mantuirii. Lectia principala sau intelepciunea sfanta pe care Hristos Invatatorul o transmite discipolilor Sai si, prin ei, noua tuturor, folosind corabia ca pe o catedra de didactica a mantuirii, este aceasta: toate incercarile si necazurile pe care le intampinam in viata pot fi biruite cu folos duhovnicesc daca nu contam mai intai pe propriile noastre forte, ci ne incredintam mai intai ajutorului care vine de la Dumnezeu. Sa ne ajute Preamilostivul Dumnezeu sa invatam din aceasta Evanghelie a potolirii furtunii pe mare ca Hristos Domnul ne iubeste, chiar daca uneori ne lasa in incercari pe care nu le intelegem cand ne aflam in mijlocul lor. Desi uneori pare departe sau pare absent, Hristos stie totusi ca avem nevoie de ajutorul Lui si asteapta ca noi sa venim spre El, intrucat El vine permanent spre noi, chiar daca nu-I vedem cu claritate chipul Sau, din cauza noptii spirituale a necredintei si a valurilor zbuciumate ale patimilor egoiste. Asadar, ajutorul invocat si primit de la Dumnezeu este totdeauna temelia mantuirii celor credinciosi, spre slava lui Dumnezeu si bucuria ingerilor. Amin!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *